Tabăra de refugiați Sa Kaeo (numită și Sa Kaeo I sau Ban Kaeng) a fost prima tabără organizată de asistență pentru refugiați înființată la granița thailandezo-cambodgiană. A fost construită de Guvernul Regal al Thailandei cu sprijinul agențiilor internaționale de asistență, inclusiv al Organizației Națiunilor Unite. S-a deschis în octombrie 1979 și s-a închis la începutul lunii iulie 1980. La apogeu, populația a depășit 30 000 de refugiați; nu a fost efectuat niciodată un recensământ oficial.
Originile crizei refugiaților cambodgieni Vietnamul a invadat Kampuchea Democrată în decembrie 1978, iar până la începutul anului 1979 mii de cambodgieni trecuseră granița thailandezo-cambodgiană în căutare de siguranță și hrană. Până în mai 1979, un număr mare de refugiați înființaseră tabere improvizate la Kampot, Mairut, Lumpuk, Khao Larn și Ban Thai Samart, lângă . În iunie, 42 000 de refugiați khmeri au fost trimiși cu forța înapoi în Cambodgia de către Armata Regală Thailandeză, în ceea ce a fost cunoscut sub numele de genocidul de la Dangrek, fapt care a stârnit indignare internațională și a fost discutat în iulie 1979 în cadrul unei conferințe internaționale de la Geneva privind criza refugiaților indochinezi. Apoi, la 10 octombrie, 60 000 de soldați khmeri roșii și civili aflați sub controlul lor au sosit la Khlong Wa și, la scurt timp după aceea, la Khlong Gai Thuen. Acești refugiați se aflau în stadii avansate de epuizare și malnutriție, iar necesitatea unor măsuri organizate de cazare era evidentă.
Înființarea taberei de refugiați Sa Kaeo La 22 octombrie 1979, colonelul Sanan Kajornklam din cadrul Comandamentului Suprem Thailandez l-a sunat pe Martin Barber de la Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) pentru a-l informa că armata thailandeză urma să transporte cambodgienii de la graniță, din zonele aflate la sud de Aranyaprathet, într-o locație din afara orașului thailandez , aflat la aproximativ 40 de mile în interiorul frontierei. UNHCR a fost invitat să înființeze acolo un centru de tranzit care să adăpostească până la 90 000 de refugiați. UNHCR l-a trimis pe unul dintre cei mai noi recruți ai săi, jurnalistul britanic Mark Malloch Brown, împreună cu asistentul său thailandez, Kadisis Rochanakorn, pentru a evalua terenul, o zonă nelocuită de 160 000 de metri pătrați folosită pentru cultivarea orezului. Guvernul thailandez a solicitat ca UNHCR să facă pregătiri de urgență imediate pentru cambodgieni. Brown a închiriat un buldozer și a început să croiască drumuri prin noroi. Un excavator a fost închiriat pentru a săpa latrine. Rezervoarele de apă au fost donate de organizația Christian and Missionary Alliance (CAMA), care a donat, de asemenea, 100 000 de bucăți de bambus și stuf pentru construirea unui spital, ridicat în grabă de 200 de muncitori thailandezi pe care Brown i-a angajat pentru 2 dolari pe zi. A fost construit un depozit rudimentar. Organizația Catholic Relief Services a donat frânghie din plastic, rogojini din paie și biberoane. Cu un preaviz de mai puțin de o zi, UNHCR și alte agenții de voluntari au construit în grabă infrastructura de bază a taberei, în timp ce mii de cambodgieni malnutriți începuseră să sosească. Câteva sute de copii neînsoțiți se aflau în aceste prime grupuri de refugiați.
La 24 octombrie, 8 000 de refugiați au sosit cu autobuzul din așezările de la graniță. Conform doctorului Hans Nothdurft: „Inițial, tabăra nu era altceva decât o zonă de tufișuri îngradită, fără facilități de cazare, fără apă și fără sistem de canalizare; aproximativ 2,7 metri pătrați de spațiu erau disponibili pentru fiecare persoană. O parte din zonă a fost destinată spitalului taberei; un teren curățat cu buldozerul, cu câteva construcții din bambus și pânză, oferea un adăpost primitiv pentru aproximativ 300 de pacienți.”
Când au sosit primii refugiați, erau prezenți doar trei medici și alți opt lucrători sanitari. Starea de sănătate a primilor refugiați din Sa Kaeo era groaznică; timp de câteva luni, mulți dintre ei suferiseră de foame în munți, prinși la mijloc între vietnamezi la est și granița thailandeză închisă la vest. Aproape 2 000 de refugiați grav bolnavi sau pe moarte au fost aduși în zona spitalului în primele câteva zile. Personalul medical a fost ajutat de voluntari din Bangkok, organizați de soția ambasadorului SUA. Pe măsură ce refugiații soseau, asistentele îi trimiteau pe cei care păreau bolnavi sau înfometați la un spital improvizat, pe care dr. Levi Roque îl construise întinzând o sârmă de la un buldozer la stâlpul unui cort și acoperind-o cu pânză. Nu existau paturi; refugiații stăteau întinși pe rogojini din paie.
Soldații khmeri roșii erau amestecați printre femei și copii. Un reporter a declarat: „Nu arătau ca niște ființe umane... ci mai degrabă ca niște animale sălbatice... Dormeau înghesuiți unii în alții, ca fiarele într-o cușcă.” Medicii scriau instrucțiunile de îngrijire pe pieptul pacienților cu markere de diferite culori pentru tratamente diferite. Voluntarii de la ambasada SUA au fost siliți să facă injecții și să îndeplinească alte sarcini efectuate în mod normal doar de personalul medical calificat. Reporterii au fost convinși să transporte găleți cu soluție de electroliți de la un pacient la altul și să încerce să îi determine să bea căni pline cu acel lichid. În mijlocul acestui haos, s-au declanșat musonii, iar mulți refugiați au murit pe pământul rece și umed, fără a mai putea ajunge la spital. În primele 14 zile de funcționare a taberei, între 14 și 42 de oameni au murit în fiecare zi, potrivit doctorului Keith Dahlberg.
În decurs de opt zile, populația taberei a crescut la peste 30 000 de oameni. După 8 noiembrie, mortalitatea a scăzut la o medie zilnică de trei sau patru persoane, dintre care mai mult de jumătate au murit în afara spitalului.
Nu exista nicio sursă naturală de apă potabilă. Armata thailandeză a transportat apă cu camioanele de la Aranyaprathet. Sistemul de drenaj din tabără era de așa natură încât, la scurt timp după sosirea refugiaților, zona s-a inundat, iar câțiva refugiați, prea slăbiți pentru a-și mai ridica capul, s-au înecat în timp ce stăteau întinși sub corturi din folii de plastic.
Servicii în tabără
Până la sfârșitul lunii noiembrie 1979, aproximativ 15 agenții de asistență thailandeze și internaționale ofereau servicii la Sa Kaeo, inclusiv Crucea Roșie Thailandeză, CICR, MSF, Christian and Missionary Alliance, World Vision și o echipă medicală israeliană. Instituțiile catolice și budiste au pus la dispoziție voluntari suplimentari, la fel ca și câteva ambasade. De asemenea, numeroase persoane fizice s-au oferit voluntare.
Personalul medical de la Sa Kaeo (până la 60 de medici și 170 de alți lucrători sanitari până la începutul anului 1980) reprezenta naționalități diferite, cu limbi, valori culturale și pregătire medicală diferite, însă doar câțiva membri ai echipei mai lucraseră într-o țară în curs de dezvoltare sau mai văzuseră malarie și malnutriție severă înainte — cele două probleme predominante din tabără. Solicitările lor repetate pentru echipamente de radiologie, pentru mai mult sprijin de laborator și preferința lor pentru scheme de tratament scumpe reflectau valorile culturale medicale ale țărilor dezvoltate.
Inițial, apa a fost transportată în tabără cu camioanele și stocată în butoaie de aluminiu. Trei fântâni de mare adâncime, forate în a doua săptămână de funcționare, au fost în cele din urmă conectate printr-o rețea de țevi pentru a distribui apa în întreaga tabără. În jurul periferiei taberei a fost săpată o latrină de tip șanț. Autoritățile sanitare provinciale thailandeze au asigurat controlul insectelor prin drenarea apei stagnante și pulverizarea de insecticide.
Un spital cu 1 200 de paturi nu era inițial nimic mai mult decât un acoperiș din stuf fără pereți, unde pacienții stăteau întinși pe rogojini direct pe pământ, cu fișele medicale și soluțiile intravenoase agățate pe sârme deasupra lor. Cu toate acestea, în decurs de o săptămână, echipele au improvizat o bancă de sânge, o sală de nașteri, o secție de primiri urgențe și un centru de nutriție specială.
Starea fizică a refugiaților Înfometarea în masă domina tabloul clinic. Malnutriția și anemia erau larg răspândite, mulți pacienți prezentându-le pe amândouă. Carențele de vitamine, în special de vitamina A și vitamina B1, erau frecvente. Infecțiile cu paraziți intestinali (ancilostomiază și ascariază) agravau malnutriția și anemia, în special la copii. Dizenteria, atât cea bacilară, cât și cea amoebiană, complica de asemenea starea nutrițională a multor pacienți. Păduchii și scabia erau endemice.
Majoritatea refugiaților erau infectați cu malarie, iar 55 la sută din cazuri au fost diagnosticate ca fiind cauzate de , o mare parte dintre acestea fiind rezistente la clorochină. Au fost întâlnite numeroase cazuri de malarie cerebrală, precum și câteva cazuri de febră hemoragică cauzată de virusul dengue.
Compoziția populației taberei O mare parte dintre cambodgienii din Sa Kaeo erau soldați ai khmerilor roșii și civilii pe care aceștia îi obligaseră să fugă împreună cu ei spre graniță. Acest lucru se datora faptului că khmerii roșii doreau cu ardoare să își mute o parte din cadre în refugiul din Thailanda, unde puteau primi hrană și asistență medicală, se puteau odihni și recupera și își puteau recăpăta forțele pentru a lupta împotriva vietnamezilor. De asemenea, politica Thailandei era de a menține tabere separate pentru populațiile aflate sub controlul khmerilor roșii, deoarece acordarea de ajutor acestora era controversată din punct de vedere politic și deoarece guvernul thailandez considera khmerii roșii ca fiind singura forță capabilă să opună o rezistență semnificativă în fața vietnamezilor. Khmerii roșii și-au replicat rapid structurile de putere în Sa Kaeo, iar cadrele lor au exercitat un control aproape complet asupra rezidenților taberei.
Vizita Primei Doamne Rosalynn Carter Într-un efort de a arăta sprijinul SUA pentru reacția Thailandei, Prima Doamnă Rosalynn Carter a vizitat Thailanda împreună cu , mai mulți membri ai Congresului și un grup de jurnaliști pentru a vizita tabăra la 9 noiembrie 1979. Vizita ei a fost intens mediatizată și a apărut la știrile de seară de pe toate rețelele majore de televiziune din SUA. Într-un fragment difuzat frecvent, un refugiat a murit în fața lui Carter în timp ce un medic american protesta iritat: „„Fata asta e pe cale să se ducă”, a spus un medic furios, ordonându-le jurnaliștilor care reflectau vizita să rămână în spate. „Tocmai a primit o transfuzie de sânge, dar nu va supraviețui.”” Mai târziu, Prima Doamnă și-a amintit: „Am luat un copil în brațe și l-am așezat pe o pătură, pe pământ. Au început să plângă, iar când m-am întors, copilul murise.” Prima Doamnă le-a spus ulterior reporterilor: „Sunt copleșită emoțional. Este o situație foarte dificilă pentru mine, ca soție și mamă, să vizitez tabăra și să văd o asemenea sărăcie și mizerie. Mă întorc acasă cât de repede pot pentru a-i povesti soțului meu despre asta.”
Închiderea taberei