Ludovic al II-lea de Bourbon-Condé, supranumit Marele Condé, desemnat mai întâi prin titlul de duce de Enghien (), a fost un prinț de sânge francez, văr al lui Ludovic al XIV-lea și unul dintre generalii secolului de aur al Franței.
Angajat spre sfârșitul războiului de Treizeci de Ani ca general al armatei franceze, el a devenit celebru în întreaga Europă încă de la vârsta de 21 de ani, în urma bătăliei de la Rocroi (1643), în cursul căreia a pricinuit o severă înfrângere armatei spaniole. Ulterior, a devenit unul dintre principalii conducători ai Frondei prinților împotriva cardinalului Mazarin la începutul anilor 1650, iar apoi a intrat pentru o vreme în slujba Spaniei, înainte de a se întoarce în Franța, grațiat de Ludovic al XIV-lea. Succesele sale militare și bravura sa i-au adus supranumele de Marele Condé.
Marele Condé a purtat numeroase titluri, moștenite sau conferite: primul prinț al sângelui, pair al Franței, prinț de Condé, duce de Bourbon, duce de Enghien, duce de Montmorency, duce de Châteauroux, duce de Bellegarde, duce de Fronsac, conte de Sancerre (1646-1686), conte de Charolais; el a deținut, de asemenea, funcția de guvernator al Berry și Burgundiei.
Biografie Ramura prinților de Condé provenea din fiul cel mic al lui Carol al IV-lea de Bourbon, duce de Vendôme, Ludovic (1530-1569), străbunicul Marelui Condé, în timp ce dinastia regală descindea din Antoine (1518-1562), fiul său cel mare, tatăl lui Henric al IV-lea. În timpul războaielor religioase (1562-1598), membrii ambelor ramuri au făcut parte din tabăra protestantă, ceea ce nu a împiedicat însă rivalitățile, în special între Henric al IV-lea și vărul său primar Henric de Bourbon-Condé (1552-1588), care a murit în condiții suspecte.
Ludovic al II-lea a fost fiul lui Henric al II-lea de Bourbon-Condé (1588-1646), care a fost moștenitor prezumptiv al lui Henric al IV-lea între 1596 și 1601, anul nașterii lui Ludovic al XIII-lea. În anii 1620, Henric al II-lea a deținut, printre altele, funcția de guvernator al Berry, pe care Ludovic al II-lea a moștenit-o la moartea tatălui său. Moștenitorul prezumptiv al lui Ludovic al XIII-lea a fost atunci fratele acestuia, Gaston (1608-1660), a cărui situație matrimonială era de așa natură încât familia Condé putea spera să ajungă într-o zi pe tronul Franței, cel puțin până la nașterea târzie a lui Ludovic al XIV-lea, în 1638.
Mama sa, Charlotte Marguerite de Montmorency (1594-1650), a fost nepoata mareșalului Franței Anne de Montmorency. În 1629, după ce ea a dat naștere unui al doilea fiu, Armand, soțul ei a plecat în guvernământul său din Berry, luându-l cu el pe Ludovic.
Acesta, care fusese până atunci educat destul de sever de preceptori la , și-a continuat studiile la colegiul iezuit din Bourges.
În 1640, tatăl său l-a făcut să intre în armată, iar el a participat la asediul orașului Arras.
Logodnă politică cu nepoata lui Richelieu (1633-1641) Un proiect de căsătorie a fost elaborat încă de la începutul anilor 1630 între prințul de sânge Ludovic al II-lea, aflat destul de aproape de tronul Franței până la nașterea lui Ludovic al XIV-lea, și nepoata cardinalului de Richelieu, Claire-Clémence de Maillé (1628-1694), fiica lui , marchiz de Brézé. Logodna a avut loc în 1633, între doi copii de 12 și, respectiv, 5 ani.
Pentru Henric al II-lea de Bourbon-Condé, Claire-Clémence trebuia să aducă o zestre considerabilă, în schimbul unui rang nobiliar fără egal față de cel al familiei Condé.
Pentru Richelieu, miza era perspectiva de a deveni unchiul reginei Franței. Într-adevăr, căsătoria lui Ludovic al XIII-lea, născut în 1601, cu Ana de Austria era încă lipsită de urmași. Moștenitorul prezumptiv înaintea lui Henric al II-lea, apoi a lui Ludovic al II-lea, Gaston de Orléans, nu avusese fii din prima sa căsătorie (1626), iar cea de-a doua (1632) fusese încheiată fără autorizația regelui.
În ciuda schimbării de situație aduse de nașterile regale ale lui Ludovic al XIV-lea (1638), apoi ale lui Filip de Orléans (1640), căsătoria a fost celebrată în 1641, într-un moment în care cei doi logodnici (20 și, respectiv, 13 ani) nu aveau nicio atracție unul față de celălalt. Ducele de Enghien a protestat împotriva constrângerii care i-a fost atunci impusă, însă în zadar.
General în slujba Franței (1643-1648)
Ducele de Enghien a arătat în cariera sa militară un geniu precoce.
În 1643, la vârsta de 21 de ani, Ludovic al XIII-lea i-a încredințat comanda onorifică a armatei din Picardia, sub ordinele lui François de L'Hospital. Misiunea era aceea de a bloca înaintarea armatei regelui Spaniei, Filip al IV-lea, care invada Franța dinspre Țările de Jos Spaniole.
La 19 mai, la cinci zile după moartea lui Ludovic al XIII-lea, el a obținut victoria de la Rocroi, spulberând astfel reputația de invincibilitate a unităților . Acest general foarte tânăr a fost comparat în întreaga Europă cu Cezar și Alexandru.
A fost apoi trimis pe Rin, alături de Turenne. I-a înfrânt pe germani la Freiburg, apoi, împreună cu Turenne, a câștigat bătălia de la Alerheim în 1645 împotriva lui . În 1646, a cucerit Dunkerque.
La sfârșitul lui decembrie 1646, la moartea tatălui său, a devenit al patrulea prinț de Condé.
Trimis în Catalonia, nu a reușit să cucerească Lérida; dar a repurtat curând în Artois victoria de la Lens asupra arhiducelui Leopold Wilhelm, victorie care a adus pacea cu Habsburgii în 1648 (tratatul de la Münster), în timp ce războiul franco-spaniol a continuat. El a fost considerat unul dintre cei mai mari comandanți ai regatului Franței.
Perioada Frondei În timpul tulburărilor Frondei, el a adoptat o atitudine ambiguă. A apărat mai întâi partidul curții, regența în timpul minoratului lui Ludovic al XIV-lea fiind exercitată de mama sa, Ana de Austria, secondată de cardinalul Mazarin, prim-ministru, apoi a trecut de partea adversă împotriva lui Mazarin, pe care îl numea „netotul stacojiu”. Sprijinul său pentru regina-mamă Ana de Austria a permis mai întâi semnarea păcii de la Rueil. Totuși, în 1649, din rivalitate cu Mazarin, pe care îl considera un uzurpator străin, el a simpatizat cu cauza Frondei. După ce câștigase toate bătăliile dintre 1643 și 1648, a cerut pentru sine amiralitatea și pentru prietenii săi toate posturile de răspundere din armată. La 18 ianuarie 1650, el, fratele său, prințul de Conti, și cumnatul său, ducele de Longueville, au fost aruncați în închisoare de regina-regentă și de Mazarin, care doreau să-i frâneze ambițiile. Captivitatea lor a durat 13 luni.
La 7 februarie 1651, în fața unirii Frondelor, Mazarin a fugit și i-a eliberat pe prinți. Condé a preluat conducerea Frondei prinților, în ciuda majoratului vărului său mai mare, Ludovic al XIV-lea. El a negociat cu regele Spaniei, Filip al IV-lea, și cu Lord-protectorul Angliei, Oliver Cromwell. A ridicat trupe și a mărșăluit spre Paris. Împotriva sa, Ludovic al XIV-lea, în vârstă de 14 ani, a reușit să-l atragă pe Turenne, care a preluat conducerea trupelor regale și l-a înfrânt pe prinț la bătălia de la Bléneau, la 7 aprilie 1652, apoi la Étampes, în mai, și în faubourg-ul Saint-Antoine din Paris. Ducesa de Montpensier, Anne-Marie-Louise d'Orléans (Marea Domnișoară), a ordonat să se tragă cu tunurile asupra trupelor regale pentru a-i permite vărului ei să se refugieze la Paris.
În slujba Spaniei (1654-1659)
Decăzut și condamnat la moarte, Condé s-a refugiat în Țările de Jos și a trecut în slujba Spaniei. A fost înfrânt de Turenne în august 1654, la bătălia de la Arras, dar a ieșit victorios din asediul Valenciennes; a fost însă definitiv înfrânt în 1658 la bătălia de la Dunes.
Tratatul de la Pirinei din aprilie 1659 a consacrat mai multe articole (79-88) cazului prințului de Condé, care a fost autorizat de Mazarin să se întoarcă în Franța și să-și recapete bunurile. Iertarea regală a fost proclamată la Aix-en-Provence, puțin înainte de căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu infanta Maria Tereza a Austriei.
Anii 1660 și 1670: revenirea în grațiile regale Totuși, într-o primă etapă, Ludovic al XIV-lea l-a îndepărtat pe Condé de la orice funcție militară sau civilă. Prin urmare, acesta și-a consacrat anii 1660 înfrumusețării castelului său de la Chantilly, unde a întreținut o mică curte, mai liberă decât cea de la Versailles. A trăit practic separat de soția sa, care locuia de obicei la Paris sau, pe timp de vară, la Saint-Maur .
Odată cu reizbucnirea războiului dintre Franța și Spania, Condé a recăpătat un comandament în armatele regelui. În contextul războiului de Devoluțiune (1667-1668), el a cucerit comitatul Burgundia (actuala Franche-Comté), aflat atunci în stăpânirea regelui Spaniei, în urma unei campanii de trei săptămâni. Totuși, comitatul a fost restituit regelui Spaniei prin tratatul de la Aachen.
În ianuarie 1671, un scandal a izbucnit în jurul prințesei de Condé: în urma unui incident survenit la Hôtel de Condé, s-a răspândit zvonul că ar fi avut o legătură cu un servitor. Prințul de Condé i-a cerut atunci regelui să o trimită să locuiască la castelul Raoul din Châteauroux, unde a rămas până la moartea sa, în 1694.
În aprilie 1671, prințul de Condé l-a invitat pe Ludovic al XIV-lea și o parte a curții de la Versailles la o mare sărbătoare (23-25 aprilie). Această sărbătoare a fost marcată de sinuciderea maestrului de ceremonii , din cauza unei întârzieri în livrarea peștelui (pentru câteva sute de persoane) pentru masa din vinerea de 24 aprilie. În ciuda acestui eveniment, aceste festivități au marcat împăcarea deplină între rege și prințul de Condé.
El a luptat din nou alături de armatele regale conduse de Turenne în timpul războiului din Olanda, în 1672, unde l-a înfrânt pe William al III-lea de Orania-Nassau la bătălia de la Seneffe, în 1674, apoi a trecut în Alsacia pentru a apăra această provincie împotriva lui Raimondo Montecuccoli, generalissim al armatelor imperiului germanic, după moartea lui Turenne în 1675.
Regele l-a primit cu mare pompă la Versailles, în vârful marelui scara din marmură, în mijlocul întregii curți. Condé, afectat de reumatism, s-a chinuit să urce și l-a făcut pe Ludovic al XIV-lea să aștepte câteva clipe. În timp ce își cerea scuze, regele i-a spus cu politețe: „Vărul meu, atunci când ești împovărat de atâtea lauri ca dumneata, nu poți merge decât cu greu”.
Ultimii ani la Chantilly Grav afectat de gută, el și-a sfârșit viața la castelul său din Chantilly, înconjurat de muzicieni și poeți, cultivând literatura și conversând cu Racine și Boileau.
Deși reședința sa principală a fost castelul de la Chantilly, provenit din moștenirea maternă Montmorency, Marele Condé nu a uitat niciodată pământul strămoșilor săi: Vallery (un mic sat situat în actualul departament Yonne, între Fontainebleau și Sens). Tatăl său, Henric al II-lea de Bourbon-Condé, construise acolo o biserică, lângă castelul familial. Ludovic a ridicat acolo un mausoleu în memoria tatălui său și a cerut să fie înmormântat el însuși în acel loc.
Fontainebleau El a murit la 11 decembrie 1686 la Fontainebleau. „Tocmai am pierdut cel mai mare om al regatului meu”, a spus Ludovic al XIV-lea atunci când a aflat vestea decesului.
Luni, 10 martie 1687, au avut loc la Notre-Dame din Paris, a cărei fațadă fusese împodobită cu draperii negre, funeraliile la care Bossuet a rostit oratio funebris a Marelui Condé. Ceremonia a fost descrisă de , într-o scrisoare adresată vărului său, Roger de Bussy-Rabutin: „Cum să nu vă vorbesc despre cea mai frumoasă, cea mai măreață și cea mai triumfală pompă funebră care s-a făcut vreodată de când există muritori?”.
Vallery Trupul prințului a fost transportat la Vallery, domeniul Condé din valea Yonne, și s-a alăturat strămoșilor săi în biserica ce adăpostește mormintele prinților de Condé.
Fiul său, Henric Jules de Bourbon, i-a succedat ca al cincilea prinț de Condé și al patrulea duce de Enghien.