Mănăstirea Negraia-Pătrângeni este o mănăstire ortodoxă din România situată în orașul Zlatna.
Istoric Poate nu întâmplător unul dintre altarele votive, în care sunt menționați cei mai înalți demnitari din administrația minelor de aur, se păstrează la Biserica M-tirii Negraia-Patrangeni. Altarul votiv cu capitel profilat, a cărui bază este înfiptă în pavajul bisericii, are un text în aparență șters, dar care poate fi citit fără dificultate, cu excepția numelui procuratorului.
Cereri Aug(usti) Sacr(um) (S)uriacus aug(usti n(ostri) disp(ensator) aura(rium) cum suis dedica(nte) A(ulo) Senec(io) Leontiano( ) v(iro) e(gregio) Proc(uratore) Il non(as) lan(uraius) Laeto II Et Cereale co(n) s(ulibus)
Traducere: (Zeiței) Ceres Augusta închinare, Suriasus (sclav) al augustului nostru (și) casier general al aurăriilor: aurariae Daciae, dispensator.
Antroponimul procuratorului aurăriilor nu este sigur; în ce privește cognomenul său, la fel și datarea in luna ianuarie 215 consuli erau M. Maecius Laetus (a doua oară) și M. Munatius Sulla Cerialis.
Aceasta inscripție are o valoare documentară excepțională, cu caracter unic pentru istoria economică a lumii romane, ca să nu mai vorbim de importanța ei pentru reconstituirea istoriei economice din provincia Dacia. Ea scoate în evidență rolul pe care l-a jucat municipiul Ampelum în decurs de un deceniu și jumătate, oraș din care provin cele mai multe izvoare epigrafice referitoare la organizare minelor statului din toate provinciile romane. Acest altar votiv reprezintă încă o dovadă pentru faptul că mineritul aurifer s-a practicat în Dacia neîntrerupt de la cucerirea provinciei până în sec. III d. Hr. Cât privește începuturile vieții monahale pe aceste meleaguri ,sunt atestate din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Sfânta Monastire Bulzu ( denumire dată de la „bulzii” de calcar, monumente ale naturii) situată în cătunul numit Valea Bulzului (aparținând de satul Petringeni), nu a putut fi precizată de cercetătorii bisericești, ba s-a spus că a dispărut fără urmă, asemenea satului care o adăpostea, și care probabil se afla undeva pe lângă Câmpeni. Această mănăstire nu poate fi alta decât cea despre care vorbesc bătrânii satului Valea Mică (denumire dată cătunului Valea Bulzului, la începutul secolului trecut), adică Mănăstirea Bulzului, aparținătoare de Pătrângeni pentru că până la începutul sec. XX în toate statisticile aceste două sate apar sub denumirea de Pătrângeni. Siminica Ioan povestea că tatăl său era prieten cu călugării, din mănăstirea așezată în partea dreaptă a intrării în cimitirul satului, unde prin anii 1960 se mai vedea încă bine pietre din temelie.
Se crede că primele începuturi au fost chiar sub „Bulzul” cel înalt numit și „Degetul lui Dumnezeu”, loc de rugăciune și comuniune cu Sfânta Treime, la poalele căruia se pot observa și acum grote care au găzduit pe primii pustnici Cu timpul aceștia au coborât de sub stânca de calcar la numai 150 de metri spre sud-est unde și au construit o bisericuță din lemn și chilii pentru călugări .Casa ce se știa din tradiția preoților și credincioșilor bătrâni, că fusese a acestor monahi (mai exista în anul 1960, după spusele preotului V.P . Olea,care a vizitat-o) era un dreptunghi cu fața spre sud, cu două nivele. Jos puțin în pământ erau două încăperi din piatră-zid cca. 80 cm. gros cu un coridor deschis în față , dimensiune totală 7–8 m. Din coridor o scăriță urca la al doilea nivel unde era un coridor tot deschis în față și trei încăperi:una mică de 2/3 m ,în capătul ei o cămăruță de cca.2/2 și lateral spre est „casa dinainte” mai mare, tavanul din lemn fiind sprijinit pe o grindă de stejar crăpată și înnegrită de vreme ,dar pe care se mai putea citii inscripția cu chirilice „Robul D(omnului) Pătru 1725”. Acoperiș cu paie.
Vatra fostului locaș monahal (bisericuța) avea dimensiunile de 11m lungime și 6 m lățime. La jumătatea secolului al XVIII-lea Ortodoxia a cunoscut un moment esențial în exprimarea ei românească-transilvăneană, moment „de foc” determinat de răscoala călugărului Sofronie, care-i îndemna pe români să-și păstreze credința ortodoxă, și Împărătesei și Guvernului ardelean li-se cerea să li se respecte credința ortodoxă, iar cei arestați pentru credință să fie eliberați. După ce a fost eliberat de către autoritățile de la Bobâlna și Abrud, Sofronie a convocat un sobor de preoți și mireni la Zlatna, în august 1760, unde se expun doleanțele poporului român ortodox.
Printre participanții major implicați în răscoala lui Sofronie se înscriu doi călugări stabiliți la mănăstirea Bulzu (situată în cătunul cu același nume din satul Pătrângeni, de lângă Zlatna, cf. Ștefan Meteș , Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, cit. p XII), pe numele lor Efrem și Teodosie. Cel din urmă a jucat un rol important. În derularea evenimentelor, înrolându-se cu trup și suflet în mișcare Cuviosului Sofronie și devenind, din călugăr unit (la mănăstirea Plosca, comitatul Hunedoara), unul din cei mai vajnici apărători ai Ortodoxiei. O vreme s-a refugiat într-o mănăstire din Țara Românească de unde s-a întors gata de propagandă pentru abandonarea unirii, s-a stabilit la Bulzu între anii 1761 -1767. În 1766 preotul Nicolae din Abrud denunță episcopului Dionisie Novacovici pe Efrem și pe Teodosie ca fiind spioni: "Spionii lui Sofronie, aceștia adică Efrem și Teodosie, I-am aflat unde sunt, prinzându-le și cartea, care o voiu arăta de o va vedea Preasfințitul unde scrie." Episcopul Dionisie a întrebat într-o scrisoare adresată preoților Ioan Morar din Câmpeni și Nicolae din Abrud: "la Bulz la mănăstire, popa Teodosie șpionul cu a cui știre au șezut acolo și cu a cui slobozenie s-au dus de acolo?." Răspunsul nu este greu de dat . Iată un fragment din scrisoarea lui Teodosie, din iulie 1766, către protopopul Simion Stoica :,, bunule părinte”…,, știi bine câtă nevoie am pătimit , fusei prins la Sibiu; mă scoseseră din Sibiu cu nemții, până mă scoase din țară afară. Dară încă cu câtă nevoie am trăit în Țara Românească, până ce am trecut muntele iarăși dincoace, câtă frică și nevoie am pătimit ,numai având noroc, că fiind și fratele Efrem călugărul care și el a fost prins împreună cu mine, știind sama muntelui și având cunoștință cu dumniata …. am osârduit să dăm față cu dumniata.” Acest fragment de epistolă arată că cei doi au fost prinși la Sibiu și expulzați în Tara Românească, după care au revenit pe ascuns în Ardeal și tot pe ascuns s-au stabilit la Mănăstirea Bulzu, loc cunoscut numai protopopului Simion Stoica (după Augustin Bunea) „unde știi că mă aflu”. Toate acestea s-au petrecut cu ceva timp înainte de 1 iulie 1766, data scrisorii pe care Teodosie a expediat-o protopopului Simeon și pe care preotul Nicolae a „prins-o”. Tot în acest timp preotul Nicolae raportează episcopului Dionisie că n-a reușit să-i prindă deoarece au fugit. De la această dată, până la 1805, nu se mai cunosc prea multe date despre mănăstire ,numai din tradiția locală și două inscripții: cea de pe grinda casei (menționată mai sus) datată 1725 și cea de pe clopotele aflat în biserica satului Valea Mică (Valea Bulzului) inscripția în chirilică : „ACEST CLOPOT IASTE A MĂNĂSTIRII DE LA BULZ A(NUL) 1777 – POPA PĂTRU”. Clopot document (amândouă inscripțiile sunt menționate de preotul Valer Petru Olea în articolul despre MĂNĂSTIREA BULZU). Mai apar consemnări de nume ca: Popa Pătru, Gavrilă și Ioan, anteriori anului 1760. În 1805 (1809) printr-un act al Guvernului transilvan cu nr. 9654 se desființează mănăstirea pe motivul că se făcea contrabandă cu piei de animale din Țara Românească. S-ar putea deduce că monahii aduceau piei folosite la îmbrăcarea cărților de cult, pe lângă celelalte obiecte necesare cultului ortodox și care le achiziționau tot din Țara Românească: cărți, candele, cădelnițe, Sfântul Mir etc., din care o parte s-au păstrat în zonă sau în colecțiile Muzeului Unirii și ale Episcopiei noastre din Alba Iulia. Semnificativ ni-se pare însemnarea de pe un „Triod al săptămânii mari” tipărit la București în 1726 (azi în biblioteca Muzeului Unirii Alba Iulia) dăruit de preotul Ioan Cărăban Mănăstirii Bulzului.
Bătrânii satului spuneau că cei trei călugări rămașii în zonă după desființarea mănăstirii, s-au luptat o perioadă cu împrejurările neprielnice și apoi au plecat în Tara Românească. La inventarul din 1969 efectuat la Parohia ortodoxă din Valea Mică s-au evidențiat mai multe cărți de cult și icoane rămase de la Mănăstirea Bulzului. Acestea erau: 3 Evanghelii din 1700- 1732, 1 Penticostar din 1743, 1 Triod 1761, toate în chirilică veche, într-o stare,,bună „ sau „ rea”. De asemenea au rămas și multe icoane , pentru că călugării se ocupau cu pictura. Dintre icoanele pictate pe sticlă amintim: Domnul Iisus Hristos, Sfinții apostoli Petru și Pavel,Schimbarea la față, Sfinții împărați Constantin și Elena. Icoane pe lemn Maica Domnului cu Fiul în brațe , Mântuitorul Iisus Hristos, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Nicolae, Sf. Vasile, Cina cea de Taină, Înălțarea Domnului, Buna Vestire, Intrare în biserică a Mântuitorului. Tot de la Mănăstirea Bulzului se păstra și clopotul mic pe care erau inscripționate în chirilică,cuvinte din care se deducea apartenența clopotului la mănăstire. Din ruinele vechii mănăstirii s-a adus simbolic material pentru zidirea noii Biserici de la NEGRAIA-PATRANGENI construită în anul 1909 cu sprijinul preotului Teodor Dușa . Biserica este zidită din piatră și cărămidă și are o lungime de 22 m și o lățime de 8 m.
Având în vedere că în această zonă a existat o mănăstire , în anul 1993 a fost înființată Mănăstirea BUNA-VESTIRE PATRANGENI. De Sfintele Rusalii ale anului 1993, un sobor de preoți în frunte cu Î.P.S. Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei au sfințit piatra de temelie a noii mănăstiri.
Primii truditori care au început lucrările de construcții au fost două maici : Monahia Arsenia Pană și Antuza Știrban, venite de la M-tirea Agapia. S-a turnat fundația la corpul de chilii și datorită unor împrejurări deosebite, lucrările au fost sistate, iar cele două maici s-au întors la mănăstirea de metanie. La 1 mai al anului 1997 este numit ca preot și stareț de către Î.P.S. Andrei, Episcopul Alba Iuliei, în a cărui jurisdicție se află mănăstirea, arhimandritul Serafim Măciucă care a fost stareț și la Mănăstirea Nicula .
Venind la Mănăstirea Pătrângeni, arhimandritul Serafim în vârstă de 76 de ani, reîncepe lucrările, la chilii, începând construcția la Paraclis, precum și lucrările de introducere a gazului metan și a apei potabile. În anul 2000 de ziua hramului mănăstirii Buna Vestire, la 25 martie s-a sfințit piatra de temelie la Paraclis , de către Î.P.S. Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei cu un sobor de preoți, dându-se hramul Sf. Serafim de Sarov. În luna septembrie a anului 2001 din încredințarea Î.P.S. Andrei al Alba Iuliei, iubitor al acestei vetre monahale, obștea mănăstirii se întregește prin venirea Maicii starețe monahia Emiliana Mardare, a preotului duhovnic ieromonahul Spiridon Solomon și a încă două maici. De la această dată și până prezent complexul monastic a cunoscut o linie ascendentă Se construiește clopotnița și pe data de 21 decembrie 2001 în cadrul unei slujbe arhierești au fost sfințite clopotele: unul mare, în greutate de 210 kg. Și unul mic de 85 kg. Turnate la S.C. „Brândușa” Baia Mare, și donate Sfintei mănăstiri de familiile: ing. Ilie Nistor și ing. Florin Ardean, ctitorii principali. Tot atunci s-a dat binecuvântare pentru săvârșirea slujbelor în biserica Paraclis și s-a pus al doilea hram: Sf. Proroc Ilie Tesviteanul. Se continuă lucrările la Paraclis: se construiește pronaosul, la începutul anului 2002 se înlocuiește acoperișul punându-se tablă de aluminiu, se amenajează intrarea construindu-se scările.