Françoise d'Eaubonne, (născută Françoise Marie-Thérèse Piston d'Eaubonne; ) a fost o romancieră, filozof, eseistă, biografă, și feministă libertară franceză.

Biografie Françoise d'Eaubonne, născută în 1920, a fost al treilea dintre cei cinci copii ai lui Étienne Piston d'Eaubonne și ai Rositei Martinez Franco. Una dintre surorile sale a fost scriitoarea Jehanne Jean-Charles.

Mama sa, fiica unui lider spaniol, a fost una dintre primele femei care au urmat studii științifice la Facultatea de Științe din Paris, unde a frecventat cursurile lui Marie Curie. Părinții săi s-au cunoscut la Le Sillon, o mișcare creștină progresistă condusă de . Tatăl său, originar din Bretagne, provenea dintr-o familie de mari călători, având printre strămoși un navigator aboliționist din Antile. El era anarhist creștin. Étienne d’Eaubonne a fost secretar general al unei companii de asigurări, în timp ce Rosita-Mariquita Martinez y Franco și-a întrerupt cariera științifică după căsătorie. Françoise d'Eaubonne a fost sensibilizată de timpuriu de către mama sa cu privire la inegalitățile cu care se confruntau femeile.

Copilăria din Toulouse a lui Françoise d'Eaubonne a fost marcată de declinul fizic al tatălui său, cauzat de efectele gazelor din tranșeele Primului Război Mondial. Avea șaisprezece ani când a izbucnit Războiul Civil Spaniol și nouăsprezece ani când i-a văzut sosind pe republicanii aflați în exil.

Studii și cariera de scriitoare (1940-1960) Françoise d'Eaubonne a început în 1940 studii la Facultatea de Litere din Toulouse și la Școala Superioară de Arte Frumoase din Toulouse, pe care a trebuit să le întrerupă după câteva luni pentru a-și câștiga existența. În timp ce s-a alăturat Rezistenței împotriva nazismului, și-a publicat primele poezii în 1942, iar în 1944 primul său roman, Le Cœur de Watteau. Între 20 și 25 de ani, a îndurat privațiunile specifice epocii și, la Eliberare, a întâlnit într-o mare gară pariziană supraviețuitorii evrei întorși din lagăre. Mai târziu, avea să-și rezume sentimentele despre această perioadă a vieții sale sub titlul evocator Chienne de jeunesse.

În 1947, a primit Premiul Cititorilor la cercul Interallié pentru romanul său Comme un vol de gerfauts (în ).

Începând din 1945 și până în 1957, Françoise d'Eaubonne a fost membră a Partidului Comunist Francez. Apropiată de Laurent Schwartz, de Vladimir Jankélévitch și de Lucien Goldmann, ea s-a căsătorit cu Jacques Aubenque.

Această tinerețe grefată pe o personalitate hipersensibilă a condus-o spre o privire critică asupra lumii, care avea să-i modeleze profilul de militantă radicală și feministă. În acest sens, lectura lucrării Le Deuxième Sexe (în ) de Simone de Beauvoir, în 1949, a fost determinantă. În urma scandalului stârnit de publicarea acesteia în mediul intelectual și literar al epocii, Françoise d'Eaubonne a susținut-o pe filozofă, în special în fața atacurilor venite din partea lui François Mauriac, Henri Massis, Charles Du Bos și Paul Claudel. Doi ani mai târziu, i-a luat apărarea publicând eseul Le Complexe de Diane (în ). În 1953, a devenit membră a Consiliului Național al Scriitorilor. Redactor-lector la Julliard în anii 1950, la Calmann-Lévy la începutul anilor 1960 și la sfârșitul anilor 1960 la Flammarion, ea și-a crescut copiii, Indiana și Vincent, cu ajutorul familiei.

Angajamente împotriva Războiului din Algeria, pentru feminism, pentru ecologie și împotriva pedepsei cu moartea (1960-1990) A militat activ împotriva Războiului din Algeria și, în septembrie 1960, a semnat Manifestul celor 121 (în ), numit și Declarație privind dreptul la nesupunere în Războiul din Algeria.

Cofondatoare a Mișcării de Eliberare a Femeilor (în - MLF) chiar la sfârșitul anilor 1960 și semnatară a Manifestului celor 343 (în ) pentru dreptul la avort, ea a organizat, la 5 martie 1971, „comandoul cârnat” (în ) pentru a boicota conferința anti-avort a profesorului Lejeune, din cadrul asociației Laissez-les vivre. Câteva zile mai târziu, în 1971, a lansat Frontul Homosexual de Acțiune Revoluționară (în - FHAR) alături de scriitorul și jurnalistul Guy Hocquenghem, Anne-Marie Grélois și Marie-Jo Bonnet, în perioada în care era secretar de redacție la Le Fléau social. În cadrul MLF, a coordonat, de asemenea, grupul „Ecologie și feminism” (în ). Aflată la originea cuvântului „falocrat” și a termenului „” în 1974, ea a fondat asociația Écologie-Féminisme în 1978. Această viață literară și militantă s-a intersectat cu cele ale lui , Nathalie Sarraute, Colette, Jean Cocteau, Simone de Beauvoir, cu care a fost prietenă, și Jean-Paul Sartre.

La 3 mai 1975, militanți din comandoul Ulrike-Meinhof-Puig-Antich, printre care și autoarea Françoise d'Eaubonne, au comis un atentat cu exploziv (fără a face victime) pe șantierul centralei nucleare de la Fessenheim (Haut-Rhin), provocând astfel o întârziere de câteva luni a lucrărilor.

Prietenă cu Michel Foucault, Françoise d'Eaubonne s-a angajat, de asemenea, în lupta pentru drepturile deținuților și împotriva pedepsei cu moartea. La 6 septembrie 1976, ea s-a căsătorit la Fresnes cu „deținutul Pierre Sanna, număr de înmatriculare 645 513, condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru crimă”, o condamnare pe nedrept în opinia ei, și a anunțat acest lucru în coloanele ziarului Libération:

În anul următor, a fost prezentă alături de actorul și de cântărețul Yvan Dautin la tribuna de la Mutualité pentru a cere abolirea pedepsei cu moartea.

În 1981, a fost cosolidară cu publicația Avis de recherche, dedicată susținerii recruților nesupuși serviciului militar.

Începând din 1988, Françoise d'Eaubonne a devenit secretar general al SOS Sexisme. A activat ca critic literar la Radio Mouvance, Paris Pluriel, Paris FM, Radio-Paris și Radio-Beur (1989).

Sfârșitul vieții și posteritatea (1990-2005) A murit la Paris, la 3 august 2005, și a fost incinerată la cimitirul Père-Lachaise din Paris. Cenușa sa a fost împrăștiată în Golful Quiberon (Bretania), la 20 septembrie 2005.

Arhivele sale sunt păstrate la Institutul de Memorii ale Ediției Contemporane.

Ea este bunica scriitorului și regizorului David Dufresne.

În 2008, Caroline Goldblum a inițiat o cercetare în vederea unei teze de doctorat despre Françoise d'Eaubonne. În a doua jumătate a anilor 2010 a apărut o dorință colectivă de a-i readuce la viață opera și de a o duce mai departe, numeroase cărți ale autoarei fiind reeditate de atunci, printre care Le féminisme ou la mort (în ) (cu o prefață de Myriam Bahaffou și Julie Gorecki), Écologie/féminisme, révolution ou mutation ? (în ) (cu o prefață de Geneviève Pruvost), Le sexocide des Sorcières (în ) (cu o prefață de Taous Merakchi) și cele trei cărți din Cycle du Losange (în ) (cu o prefață de Élise Thiébaut).

În 2021, autoarea Élise Thiébaut a publicat L'amazone verte, le roman de Françoise d'Eaubonne (în ). În 2024, autoarea Manon Aubel i-a dedicat un film premiat, coprodus de France Télévisions și Sancho and Co, intitulat Françoise d'Eaubonne, une épopée écoféministe (în {ro|Françoise d'Eaubonne, o epopee ecofeministă}}). Numeroase artiste s-au inspirat din opera lui Françoise, printre care Virginie Despentes, Béatrice Dalle și Casey în spectacolul Troubles din 2024, unde aceasta se numără printre autoarele selectate ale căror texte le recită, acompaniate de muzica trupei Zerö.

Angajamente Françoise d'Eaubonne a militat pentru numeroase cauze, în special pentru independența Algeriei și abolirea pedepsei cu moartea, dar și pentru drepturile homosexualilor, decreșterea economică și ieșirea din sistemul capitalist, împotriva căsătoriei, a energiei nucleare și a psihiatrizării.

Feminism și ecologie Françoise d'Eaubonne a devenit foarte devreme, în 1968, membră a Mișcării de Eliberare a Femeilor. În cadrul acesteia, a coordonat grupul Ecologie și feminism, într-o epocă în care puține feministe manifestau interes pentru această temă, iar ulterior, în 1978, a fondat asociația Écologie-Féminisme.

Sprijinindu-se pe teoriile lui Serge Moscovici, care teoretizase deja o articulare istorică și politică între ecologie și feminism , ea este una dintre primele gânditoare care au postulat „că bărbații — patriarhatul — au pus stăpânire în același timp pe pântecele femeilor și pe resursele naturale”. A creat atunci cuvântul „”, pe care l-a definit ca pe un nou umanism al cărui obiectiv nu este preluarea puterii de către femei, ci „gestionarea egalitară a unei lumi ce trebuie să renască”.

În 1975, ea a participat la activitățile comandoului -Meinhof-Puig-Antich, avariind cu două încărcături explozive, alături de partenerul ei Gérard Hof, reactorul aflat în construcție al centralei nucleare de la Fessenheim, provocând o întârziere de câteva luni a lucrărilor.

Bibliografie selectivă Romane

Științifico-fantastic

Pentru tineret

Biografii

Eseuri

Note

Bibliografie

Legături externe

Resurse relevante pentru literatură:

Resurse relevante pentru audiovizual:

Resurse relevante pentru viața publică:

Resurse relevante pentru cercetare:

Note în dicționare sau enciclopedii generale:

Categorie:Nașteri în 1920 Categorie:Nașteri pe 12 martie Categorie:Decese în 2005 Categorie:Decese pe 3 august Categorie:Scriitori din Paris Categorie:Romanciere franceze Categorie:Scriitori francezi de literatură științifico-fantastică Categorie:Feministe franceze Categorie:Filozofi francezi Categorie:Activiști pentru drepturile LGBTQ Categorie:Membri ai Partidului Comunist Francez Categorie:Ofițeri ai Ordinului Artelor și Literelor Categorie:Decese în Paris