Jean-Jacques Ampère () a fost un istoric, scriitor și călător francez.
Biografie Fiu al celebrului fizician André-Marie Ampère, Jean-Jacques și-a petrecut primii trei ani din viață la Poleymieux. A venit apoi la Lyon împreună cu mama sa; la vârsta de șapte ani, după moartea acesteia, a fost chemat de tatăl său alături de el, la Paris. În prima parte a tinereții, a manifestat un interes deosebit pentru științele naturale, fiind pasionat încă din copilărie de colectarea plantelor și a insectelor.
Deși studiile sale la Liceul Henri-IV și, ulterior, la Colegiul Bourbon — ale cărui cursuri le-a urmat ca extern — au fost destul de modeste, în penultimul an de liceu a înregistrat un progres remarcabil. A devenit rapid unul dintre primii elevi din clasă și a obținut premiul pentru discurs în limba franceză la concursul național școlar. A avut același succes și la filozofie, fiind distins cu un nou premiu în cadrul aceluiași concurs pentru o lucrare dedicată existenței lui Dumnezeu.
Auditor asiduu al cursurilor publice de la Sorbona și de la Collège de France, a învățat să abordeze chestiunile de literatură și filologie alături de , și . De asemenea, s-a familiarizat cu filozofia și istoria datorită lui François Guizot, , Théodore Jouffroy și, mai ales, Victor Cousin, al cărui discipol înfocat a devenit. În literatură, era pasionat de Werther, de scrierile lui Ossian, de literatura germană și engleză, precum și de primele manifestări ale romantismului.
Călătorie în Elveția În anul 1825, a efectuat pe jos o călătorie în Elveția, însoțit de amicul său, botanistul . La întoarcerea din călătorii, a urmat la Paris stagiul de profesor de literatură și s-a format în cadrul școlilor pedagogice. A scris o tragedie, Rosmonde, având un subiect extras din istoria lombarzilor în Italia; piesa a fost acceptată în unanimitate, în urma unei audiții prealabile în fața lui . Această operă nu a mai fost pusă în scenă deoarece autorul plecase deja în Italia, însă scrierea sa i-a facilitat introducerea în salonul lui , la 1 ianuarie 1820:45, unde l-a întâlnit pe Chateaubriand, prin intermediul lui , un prieten al tatălui său.
Călătorie în Italia Această primă călătorie în Italia, încheiată între 2 noiembrie 1823, l-a reorientat pe tânărul romantic spre antichitate. Revenit după un an, s-a dedicat în paralel studierii limbilor străine (în special a limbii chineze) și scrierii unei a doua tragedii cu subiect spaniol, Rachel, al cărei plan îl concepuse în timpul călătoriei sale și care a rămas nepublicată. Cuprins de febra politică a momentului și devenit parțial carbonaro, el a fost profund marcat de încercările de înnoire literară care apăreau pretutindeni. Astfel, când în 1824 a fost fondată publicația Le Globe, Ampère s-a alăturat echipei din care făceau parte Paul-François Dubois, , Théodore Jouffroy, Jean-Philibert Damiron și . În paginile acestui periodic a redactat articolul despre principiul imitației în arte, o lucrare remarcată atât prin originalitate — într-o epocă în care literaturile străine erau puțin studiate —, cât și prin moderație, contrastând cu virulența polemicilor din acele zile. Printre toate aceste agitații literare, științifice și politice, Ampère a avut și preocupări de altă natură, ale căror urme se regăsesc în nuvela inedită Christian, precum și într-un număr destul de mare de poezii melancolice; dintre acestea, o singură piesă, Le Bonheur, a fost publicată ulterior de Sainte-Beuve.
De asemenea, a colaborat la publicația Revue française, fondată de Guizot în opoziție cu guvernul lui Carol al X-lea.
Sejur în Germania Plecând să se stabilească, în toamna anului 1826, la Universitatea din Bonn cu doar 600 de franci în buzunar, a rămas acolo timp de șase luni. A urmat cursurile lui , care preda atunci în acea universitate faimosul său curs de istorie romană, și pe cele ale principalului teoretician al mișcării romantice, August Schlegel. Ulterior, a mers să-i viziteze pe istoricul Heeren, pe fabulistul Grimm și pe arheologul și mitologul la Universitatea din Göttingen.
În drum spre Weimar, unde mergea pentru a-l vizita pe Goethe, a descoperit în Über Kunst und Altertum (în ), periodic publicat de Goethe, traducerea realizată de însuși scriitorul german a unui articol pe care Ampère îl publicase despre acesta în Le Globe. Prin urmare, a fost primit cu multă căldură de Goethe și a locuit o perioadă în cercul acestuia și la curtea din Weimar.
La Berlin, a fost introdus de Alexander von Humboldt în cercul filozofilor Schleiermacher și Hegel, precum și al celor doi frați Humboldt. Fiind primit, datorită lui Juliette Récamier, la , a avut toată libertatea de a se dedica cercetărilor sale. Cum marea preocupare a lumii literare și științifice din Berlin era stabilirea raporturilor dintre tradiția germanică și tradiția scandinavă cu privire la , Ampère a înțeles că singura cale de a rezolva această problemă era să meargă în Scandinavia pentru a studia direct această din urmă tradiție.
Călătorie în Suedia și Norvegia În Suedia și în Norvegia, a constatat identitatea dintre Sigurd și Siegfried, această călătorie concretizându-se în lucrarea Esquisses du Nord (în ), care face parte din volumul publicat sub titlul Littérature et Voyages (în ). La întoarcerea sa în Franța, a fost condus în mod firesc spre a reprezenta critica literaturilor străine, în special a literaturii germane și scandinave, în paginile publicației Le Globe, unde a semnat o serie de articole până în anul 1830.
Sejur la Marsilia La începutul anului 1830, a fost chemat la Ateneul din Marsilia pentru a preda literatura. După Revoluția din Iulie, a fost rechemat la Paris; fostul său profesor, Victor Cousin, obținuse pentru el, de la , înființarea unei catedre de literaturi străine la Școala Normală, care tocmai fusese reînființată sub numele de Școală Pregătitoare de către noul guvern al lui Ludovic-Filip, după ce fusese închisă în ultimii ani ai Restaurației. I-a avut acolo ca colegi pe Eugène Burnouf, Théodore Jouffroy, Jean-Philibert Damiron, Jules Michelet și , și i-a suplinit succesiv, la Facultatea de Litere, pe și, în anul următor, pe .
Collège de France În aceeași perioadă, a publicat lucrări ample în Revue des Deux Mondes. În anul 1833, după moartea poetului și dramaturgului , a fost ales să îi succeadă la catedra de literatură franceză de la Collège de France. În cadrul acestei instituții, la vârsta de treizeci și doi de ani, a predat un curs de literatură franceză pe care l-a susținut timp de doisprezece ani, activând în paralel cu tatăl său. Au existat cursuri la care, în timp ce tatăl său se afla la catedră alături de el, Chateaubriand era așezat în public, chiar în fața lui.
De asemenea, el a fost primul care a folosit, în anul 1839, sintagma de „renaștere carolingiană” pentru a defini restabilirea cunoștințelor de către carolingieni și interesul reînnoit pentru știință, cărți și artă, în special recuperarea artei și a culturii Imperiului Roman. Prima parte a acestui curs, revizuită și redactată sub forma unei cărți intitulate Histoire littéraire de la France avant le XIIe siècle''', a fost publicată în trei volume care au primit, în 1840, premiul Gobert din partea Académie des inscriptions et belles-lettres.
În lucrarea De la formation de la langue française, publicată în 1841, a examinat în detaliu procesul de formare a limbii: modul în care a luat naștere din descompunerea limbii latine, ce elemente s-au adăugat celor latine, ce elemente mai vechi preexistau și, în cele din urmă, ce legi au guvernat această descompunere și noua organizare rezultată. Acest volum i-a deschis porțile Academiei de Inscripții și Belle-Lettres în anul următor. În același an, a demisionat din postul de la Școala Normală pentru a se dedica exclusiv activității sale didactice de la Collège de France.
Revue des Deux Mondes Pe parcursul a cincisprezece ani, a publicat periodic în Revue des Deux Mondes studii despre limba, literatura, teatrul și religiile Chinei, despre limbile și religiile Indiei, despre literatura persană, precum și despre antichitățile Nordului. În paralel, a transpus în versuri legenda scandinavă a lui Sigurd, a celebrat libertatea modernă într-o epistolă dedicată prietenului său Alexis de Tocqueville și, printr-un număr mare de articole pe teme extrem de diverse, a creat un gen de critică literară complet original. Fiind foarte apropiat de Tocqueville, acesta îi pusese la dispoziție, la castelul din Tocqueville, o cameră amenajată într-un turnuleț, ferită de orice zgomot, un birou de lucru propriu care îi purta numele. Personalul de la castel a continuat să o numească „camera domnului Ampère” chiar și spre sfârșitul vieții acestuia, când venea mai rar sau nu mai trecea pe acolo.
Călătorie în regiunea mediteraneeană și în Orientul Apropiat Dornic să studieze la fața locului monumentele literare ale diferitelor popoare, în septembrie 1838 a vizitat Toscana și Lombardia alături de arheologii Jean de Witte și . În anul 1841 a efectuat, împreună cu aceiași însoțitori și cu Prosper Mérimée, o primă călătorie în Orientul Apropiat. În Grecia s-a despărțit pentru scurt timp de ei pentru a realiza, alături de Mérimée, o incursiune rapidă în Asia Mică. Cu această ocazie a vizitat orașele Neapole, Malta, , Atena, Efes, Magnesia, Sardes, Smirna, apoi Constantinopol și Roma în drumul de întoarcere, călătorie relatată în lucrarea La Grèce, Rome et Dante : études littéraires d'après nature în 1848. În anul care a urmat acestei călătorii în Orient, mai exact în 1842, a fost ales membru al Academiei de Inscripții și Belle-Lettres, înlocuindu-l pe Gérando.
După ce, la întoarcerea din călătoria sa în Grecia și în Asia Mică, a publicat studiile despre literatura greacă în La Grèce, a aprofundat toate literaturile și limbile, inclusiv islandeza, orientându-se apoi spre limba chineză. Cu zece ani mai devreme, studiase această limbă cu și transpusese în versuri un roman din Imperiul Celest; acum, s-a dedicat explicării filozofiei lui Lao Zi, publicând în Revue des Deux Mondes articole dedicate analizei traducerii pe care o realizase din operele acestui înțelept.
Studiul ideogramelor l-a condus spre cercetarea hieroglifelor. După ce și-a însușit acest sistem de scriere, a urmat cu ardoare pășind pe urmele lui Champollion. Plecat pe cont propriu în Egipt, însoțit de Paul Durand, la mijlocul verii anului 1844, l-a întâlnit pe Muhammad Ali și a urcat pe Nil până la a doua cataractă, explorând toate monumentele. Deși s-a ales din această expediție științifică cu o dizenterie lungă și dureroasă, s-a întors cu o recoltă bogată de documente, publicate parțial în trei articole din Revue des Deux Mondes, sub titlul Voyage et recherches en Égypte et en Nubie (în ).
La întoarcerea sa din Egipt, s-a aflat într-o stare de sănătate alarmantă timp de mai bine de un an. Locuia în acea perioadă cu orientalistul , care i-a oferit îngrijiri extrem de atente pe parcursul întregii sale boli. Ulterior, a mers în convalescență la vicomteasa de Noailles, însă, fiind încă în imposibilitatea de a-și relua cursurile de la catedră, i-a încredințat lui sarcina de a-l suplini; de altfel, de fiecare dată când starea de sănătate sau călătoriile l-au obligat temporar să își întrerupă activitatea didactică, Loménie a fost cel pe care l-a ales pentru a-l înlocui.
În primele zile ale anului 1847, a fost chemat să îi succeadă la Academia Franceză lui , decedat în 1846. În 1848, la moartea lui Chateaubriand, care îl numise printre executorii săi testamentari, și-a îndeplinit cu religiozitate această datorie.